Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur – 13 Noiembrie

… este ziua în care se cuvine a ne apleca asupra uneia dintre cele mai prodigioase biografii de sfinți, cărora Biserica noastră, și nu numai, le aduc o cinstire cu totul și cu totul aparte. Este vorba de Sfântul Ioan Gură de Aur, ale cărui moaște au fost aduse (în anul 438), la dorința împăratului Teodosie cel Mic, din satul armean, Comane, (în care Sfântul surghiunit de chiar mama acestui împărat, Eudoxia, își dăduse duhul în mâinile Domnului), la Biserica celor Doisprezece Apostoli din Constantinopol, de la a cărui amvon el rostise acele predici care nu contenesc să înflăcăreze inimile cele iubitoare de Hristos. Tradiția spune că racla Sfântului nu a putut fi mișcată de la locul ei din Comane până ce fiul pocăit al Eudoxiei nu va fi depus pe ea o scrisoare prin care își cerea iertare cu lacrimi pentru rătăcirile și răutățile săvârșite de propria sa mamă.

Stradania de o viata a acestui sfint si neinfricat atlet al Lui Hristos a fost aceea de a urma intru totul exemplul Samariteanului milostiv (Luca 10,25-37) incit am putea spune ca viata lui oglindeste aceasta pilda precum ochiul de apa a unui lac de munte inaltimile ce-l inconjoara. Pentru ca acest Safint a salvat, pe de o parte, de la moartea si de la chinurile cele fizice vietile concitadinilor contemporani cu el, iar pe de alta, cu lumina si adincimea nepieritoarelor sale predici si invataturi credincioase, nu a contenit sa salveze de la moartea spirituala, pe parcursul celor 16 secole care au trecut de-atunci si pina astazi, sumedenie de suflete, calauzindu-le in siguranta pasii prin jungla atitor erezii pe poteca Dreptei si adevaratei slujiri catr Domnul nostru Iisus Hristos.

Sa fim convinsi ca aceia care au farimitat intr-atitea bucati Camasa Domnului generind de-a lungul zbuciumatei noastre istorii, atitea schisme si tulburari in Biserica Sa, daca s-ar fi smerit, aplecindu-se mai cu luare aminte asupra mostenirii spirituale a acestui ales, ar fi aflat acolo deplina linistire si raspuns salvator la intrebarile luciferice cu care se confruntau, iar Crestinatatea noastra de acum ar fi aratat asa cum si-a dorit-o Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pe cind se ruga Tatalui Ceresc pentru “ca toti sa fie una”, adica o singura turma si un singur pastor.

Viata parintelui Ioan s-a modelat dupa aceea a celor care l-au cunoscut si urmat pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin toate bejeniile si pina la Cruce. Ea a fost structurata pe jertfa, adeverita de o neclatinata incredintare si aureolata de o cunoastere, as zice, abisala a celor mai intime resorturi ale sufletului omenesc.

Antiohia, in care a aparut aceasta stea calauzitoare a Crestinatatii ocupa un loc aparte pe drumul de istorie a mintuirii neamului omenesc: pentru ca, asa cum sta scris in Faptele Sfintilor Apostoli, aici, in Antiohia, la anul 42 al Mintuirii, ucenicii Domnului au fost numiti pentru intiia oara “crestini”, “cristianoi” (F.A.11,26), ei fiind chemati pina atunci cu numele de “nazarineni” sau “galileeni”; de pe tarmurile aceleiasi Antiohii s-a avintat pe marile lumii Sfintul Apostol Pavel pentru a face cunoscuta si neamurilor Evanghelia adica Vestea cea Buna (F.A.15,35 si 18,22).

Aceasta cetatea a fost intr-una loc de intilnirea si de taina a primelor generatii de sfinti ai calendarelor noastre. De numele Antiohiei este apoi legata intrunirea a 31 de Sinoade Ecumenice ale Bisericii lui Iisus Hristos.

Acesta este, pe scurt, locul in care a venit pe lume viitoarea Trambita de Aur a intregii Crestinatatii. Era cel de-al doilea copil al magistratului militar Secundus si al doamnei sale Antuza. Dar viitorului sfint nu ii va fi dat ca sa cunoasca nici pe tatal sau dupa trup si nici pe sora sa mai mare, stinsi din viata in niste imprejurari necunoscute, pe cind Ioan se afla inca la sinul maicii sale.

Iara maica sa, Antuza, de o ingereasca infatisare atit a chipului cit si a sufletului, desi nu avea atunci decit 20 de ani si curtata fiind de pretendenti cu faima, nu se va mai gindi ca sa-si “refaca viata” ci se va dedica trup si suflet cresterii fiutului ei, Ioan, devenind, alaturi de alte citeva mame de sfinti, modele noastre pentru vesnicie.

O putem astfel intelege de ce atunci cind baiatul ei, insetat ca si maica sa, dupa o viata daruita numai lui Dumnezeu, i-a cerut binecuvintarea pentru ca sa plece in pustie, ea a cazut in genunchi implorindu-si printre lacrimi de bucurie, dar si de sfisiere, propriul copil, cu aceste cuvinte:

“O, fiule al meu drag, rogu-te, nu pleca chiar acum,
ci intrarmeaza-te cu putina rabdare, asteptind mai intii
plecarea mea din aceasta lume.
Poate sa fie in curind. Dupa ce ma vei fi pus
in pamint , reunind inca odata trupul meu cu cel al
tatalui tau, pleaca atunci cit de departe vei voi, imbarca-te
atunci pentru cea mai departata calatorie, avinta-te atunci
pe marea alegerii tale”

Si viitorul sfant si-a inabusit atunci, irepresibila chemare a Pustiei, pentru ca, dupa putine zile zile de la exodul maicii sale, sa revina asupra acelei hotariri cu aceeasi fermitate. Nu a lasat, insa, in urma-i, nimic la voia intimplarii: cu averea onorabila mostenita de la parinti, el a procedut potrivit sfatului dat de Mantuitorul tinarului cel bogat (Ev. Matei 19,16-23), iar cu sine nu a luat in pustnicie decit “o haina, o rasa si o rogojina pe care sa se culce.

Ostenelile si asprimile pe care si le-a impus ca anahoret au fost insa atit de nemiloase incit, in opera sa “De viris illustribus”, Fericitul Ieronim face mentiunea ca trupul sau ajunsese marcat de descarnare iar oasele lui deabia daca se mai tineau legate intre ele…

Din aceasta pricina, parintele Ioan este nevoit sa se intoarca in cetate, inscriindu-se, astfel, in planul de taina pe care Dumnezeu il avea cu el pentru propasirea Biserici Sale celei din lume.

Constientizind la rindu-i acest plan al Dumnezeirii, Ioan isi va incinge mijlocul in slujba aproapelui suind prin jertfa de sine si prin mijlocirea Cuvintului, a Cuvintului cu litera mare, care a fost arma cea mai redutabila pe care Dumnezeu a pus-o in gura acestui sfint si prin care invatatura sociala si spirituala a Bisericii in care slujea acum ca simplu citet, a fost inaltata pe cele mai inalte trepte ale apostoliei.

Fericitul Diodor, episcopul de mai tirziu al Tarsului va indemna poporul ca sa-i acorde ascultare totala, spunind despre el acestea:

“Sa ascultam aceasta gura care ne aduce salutul sau.

Se poate spune despre ea ceea ce spunea Moise despre Pamintul Fagaduintei, ca acolo curge lapte si miere… Aceasta gura picura lapte si miere, aceasta gura picura miere si lapte.

Cind ma gindesc la dulceata cuvintelor sale, numesc vocea lui o lira, dar forta gindurilor sale ma face sa o mai numesc si trimbita de razboi, asa cum au fost cele de care s-au slujit evreii pentru ca sa doboare zidurile Ierihonului”

In anul 386 el a consimtit, urmare unor insistente staruitoare a celor din jur, sa fie hirotonit; avea pe atunci 40 de ani si cintarea tot atitea kilograme., fata ii era galbena ca lamiia iar parul alb ca fulgii de zapada.

A primit preotia numnai din dorinta nemarginita, pe care o aflam de altfel si la Sf. Apostol Pavel, de a plini prin suferintele proprii lipsurile necazurilor Domnului Hristos pentru Trupul Sau, care este Biserica, numai si numai pentru a plini Cuvintul lui Dumnezeu , taina cea din veci ascunsa (Coloseni 1,24-29).

Pentru ca daca oamenii nu mai au cum sa adauge ceva in plus supremei jertfe de pe Golgota, ei vor avea, in schimb, o permanenta nevoie de pilde vii de implinire si atasament fata de patima de la Cruce a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Iar de prilejuri pentru a dovedi contopirea sa cu jertfa asumata prin acceptarea preotiei va avea parte tot restul vietii. Unul, aparut chiar imediat dupa hirotonie priveste un decret al imparatului Teodosie, prin care antiohienii erau supusi la noi si apasatoare biruri.

Revolta populara iscata din pricina acestui decret a condus la doborirea statuilor augustei familii. Ori un asemenea sacrilegiu era pedepsit pe atunci cu moartea faptuitorului, iar pentru cazul in care o intreaga comunitatea se va fi facut vinovata de o asemenea fapta, pedeapsa putea ajunde pina la spulberarea de pe fata pamintului a localitatii incriminate.

Drept urmare, coloane intregi de militari, de politisti, de spioni, de inspectori si de judecatori au fost dirijate din ordinul celui mai puternic imparat pamintesc din acea vreme, asupra cetatii tradatoare.

Multime de tribunale, de sali de tortura si de adevarate abatoare umane au fost improvizate pretutindeni in oras, iar sabia calaului nu mai contenea sa lovesca din plin. O calamitate mai mare nici ca mai vazuse Antiohia vreodata.

Desi nu avea nimic comun cu cele intimplate, viitorul nostru Sfint nu a putut ramine pe ginduri in fata primejdiei de moarte in care se afla viata intregii cetati. Grija ca si-ar putea pierde propria-i viata incercind salvarea celorlalti, nu se va cuibari nicicind in sufletul Sfintului nostru.

Pe niste cai numai de el si de Domnul stiute, Ioan a trimis strigat dupa ajutor tutror pustnicilor si anahoretilor pe care el ii cunoscuse de-a lungul anilor de pustnicie.

Si s-au pornit atunci, ca la un semn, la drum, parasind pesterile cele afunde, de pe virfuri de munte, de prin desisurile padurilor virgine de o parte si de alta a Nilului, sumedenie de umbre negre, indreptindu-se spre orasul insingerat.

Asa incit, in citeva zile, strazile Antiohiei se umplura de fapturi stranii, infasurate in piei de animale. Se spune ca cei de dincolo de Nil au traversat fluviul pe spinarile temutilor crocodili.

Simpla lor aparitie a paralizat pe moment vointa ucigasa a naimitilor imperiali, facind sa taca intreaga lor panoplie de tortura.

Dar sfintii aceia nu se puteau multumi doar cu impresia vizuala, ci ori pe unde ii afla pe executori ii certa ca din partea lui Dumnezeu, spunindu-le: “Mergeti imediat la imparatul vostru si spuneti-i ca oricit de imparat ar fi el, nu are dreptul sa tortureze si sa ucida nici macar un singur om ! Pentru ca daca statuile sparte se pot refabrica, nimeni, nici chiar imparatul vostru nu poate sa fabrice macar un singur fir de par de om viu !”

In fata acestor slujitori ai lui Dumnezeu, chemati de Sfintul Ioan Gura de Aur in ajutor, si hotariti ca si acesta sa-si petreaca tot timpul inaintea portilor Pretorului, gata sa-i smulga pe condamnati din miinile calailor, sau oferindu-se pe ei insisi in locul condamnatilor, judecatorii isi paraseau posturile, calaii scapau pe jos din miini uneltele de tortura, spionii se autodenuntau iar militarii deveneau oameni cumsecade.

Tot in acest timp, Ioan Gura de Aur il indemna pe episcopul locului, Flavian, ca sa mearga la imparatul cu acest mesaj din partea Bisericii:

“Vin din partea lui Dumnezeu sa va declar ca daca veti ierta acestor oameni greselile si slabiciunile lor si Tatal vostru din Ceruri va va ierta la rindu-I pe ale voastre.

Ginditi-va la ziua infricosatoarei judecati in care va trebui sa dam seama de toate aceste lucrari ale voastre…

Hotarirea pe care o veti pronunta acum, va fi propria voastra iertare sau propria voastra condamnare vesnica…”

Si astfel Antiohia nu numai ca nu a mai fost rasa de pe suprafata pamintului, dar a capatat o aura noua in memoria umanitatii, pentru suferinta si curajul ei.

Poate va intrebati acum, ce legatura s-ar putea face intre aceasta intimplare funesta si ajungerea parintelui nostru Ioan Gura de Aur pe scaunul Arhiepiscopiei de Constantinopole ? Cum se face ca urmare raspunderii pe care el si-o asumase in toata aceasta crincena inclestare cu absurditatea legilor omenesti, in loc sa ajunga insusi strivit de uriasul lor angrenaj, i se incredinteaza una dintre marile demnitati ale vremii pentru viata Bisericii ?

Mai inainte de orice explicatie, vedem in aceasta Mina lui Dumnezeu. Iar faptul ca acest parinte nu si-a dorit citusi de putin ca sa ajunga ierarh, este o certitudine, pe care nici macar dusmanii sai de mai tirziu nu o vor tagadui.

Nu trebuie sa ne indoim de faptul ca Dumnezeu scrie tot drept, chiar daca noua ni se pare uneori ca o face cu mina stinga…

Despre lupta sfintului impotriva unui decret imperial atit de detestabil nu putea ca sa nu ajunga si la urechile celui de la care emana aceasta nedreptate, a imparatului insusi. Si, in pofida faptului ca tot ceea ce sfintul savirsise era o crima de lez majeste, reactia tiranului a fost una de admiratie si respect.

La doar citeva zile de la linistirea spiritelor si a revenirii pacii mult asteptate, iata ca pe plaiurile antiohiene sosi, mai mult incognito, comitele imparatului pentru Orient – Asterius. Iar parintele Ioan fu anuntat printr-o depesa ca Asterius doreste sa-l aibe de calauza la o vizita pe care intentioneaza sa o faca la biserica Martirilor de pe malurile riului Orontes, situate la iesirea din oras.

Ioan accepta cu buna credinta intilnirea si ajunse la sfintul locas potrivit intelegerii in nelipsita sa caruta trasa de-un magarus. Cobori din modestu-i atelaj linga caleasca cea aurita a comitelui si pictata cu emblemele imperiale.

Dar comitele, in loc sa purceada la vizitarea sfintului locas, il invita in calesca sa, pe motivul ca dorea, ma inainte de-a purcede la vizitarea propriu-zisa, sa dea impreuna o raita prin imprejurimi.

S-a dovedit insa ca totul fusese o capcana; Calesca fu imediat dirijata, in buestrul bidiviilor, pe drumul Constantinopolului, intilnirea fiind transformata astfel intr-o veritabila rapire sfintului.

Sfintul Ioan va afla ceva mai tirziu ca trimisul imparatului ii ascunsese scopul real al acelei intilniri, care era ca imparatul insusi dorea sa-l cunoasca si ca va trebui sa accepte deplasarea sa la Constantinopol, de teama ca el sa nu respinga acel ordin ordin, ori de teama ca poporul cel care-l iubea acum atit de mult pe salvatorul sau, san u-l lese sa plece, transformind insarcinarea comitelui intr-o noua nemultumire la adresa nesatiosului suveran.

Pentru ca pe acea vreme, credinciosii erau in stare sa-si arate atasamentul fata de duhovnicii lor cei iubiti, dindu-si, intru apararea lor de raul puternicilor zilei, chiar si viata…

Asa incit, stratagema comitelui, pentru a-si implini grozava insarcinare de-al aduce cu orice pret pe parintele Ioan in fata imparatului, era de inteles, era justificata, avind in vedere cumplitele pedepse in vigoare pentru neindeplinirea intocma a sarcinilor imperiale.

Iar magarusul si caruta-i modesta cu care sfintul sosise la intilnirea “de un ceas” cu comitele, daca ar fi sa folosim o expresie de poveste, isi vor fi asteptind si azi pretioasa incarcatura, pentru a-l readuce pe sfint la Biserica sa din Antiohia… Iar aceasta, intrucit nu exista informatii din care sa reiasa ca sfintul se va mai fi intors vreodata dupa aceea, in Antiohia sa natala.

Ioan Gura de Aur a consimtit sa fie numit arhiepiscop al Constantinopolului pe data de 26. febr.398 locul vacantat cu exact 5 luni in urma prin plecarea la cele vesnice a predecesorului sau, Nectarius, doar dupa ce s-a rugat asa cum numai el stia sa se inchine, ca Supremul Stapin sa-i arate daca aceasta nu era cumva o ispita a slugilor cele netrebnice. Pentru ca ceea ce-si dorea el mai mult pe aceasta lume era sa traiasca si sa lucreze potrivit vointei Stapinului Suprem si numai dupa aceea si slugilor Sale, oricare le-ar fi fost rangul lor pamintesc si doar in masura in care ceea ce acestia , prin ceea ce voiau de la el, nu se aflau in dezacord cu vointa divina, in a carei intimitate Sfintul Ioan Gura de Aur si-a trait intreaga sa viata.

Si, intelegind Sfintul ca aceasta era si voia Celui Ce l-a trimis in lume, a consimtit la primirea demnitatii de arhiepiscop al Constantinopolului.

Inca din primele zile de dupa instalare, sfintul nostru, nemultumit de atmosfera lumeasca ce domnea peste tot in palatul archiepiscopal, incepu, cum sugestiv remarca in Dialogurile sale istoricul Paladiu de Helenopolis prin a “curati de murdarie scarile, incepind de sus in jos”. Schimbarile initiate de el, incepund chiar cu Palatul Arhiepiscopal, prevesteau ca ca el nu avea de gind sa faca nici un fel de concesii vietii extravagante pe care o duceau cei carora le datora aceasta noua calitate a sa.

Mai intii, scoase la vinzare vasele cele din metale pretioase iar banii rezultati ii depuse cu mina sa in cutia milei. Cu ceea ce s-a adunat din vinderea covoarelor de un lux ostentativ, care ornau incaperile arhiepiscopale, el puse bazele unui spital destinat celor nevoiasi. Baile, sufrageria, scaunele, bufetele, mesele si coloanele cele stralucitoare au fost inlocuite la rindu-le cu ceva mai sobru iar din vinzarea lor s-a ridicat un azil pentru straini.

Locul vechilor si somptuoaselor perdele si cuverturi din matasuri si catifele, a paturilor din lemn pretios care ornau apartamentele arhiepiscopului a fost luat de niste pinze obisnuite si de paturi din scindura.

Gloata bucatarilor si a ingrijitorilor fu inlocuita de un singur monah, sufficient pentru prepararea legumelor ce formau hrana obisnuita a noului arhiepiscop. Urmarea a fost ca intreaga protipendada a Curtii imperiale ce gravita pina atunci in jurul Palatului Arhiepiscopal, infruptindu-se din somptuoasele receptii cu care o obisnuisera fostii arhiepiscopi, a ramas pur si simplu inmarmurita de toate aceste schimbari. Nici masurile impuse clerului de catre noul arhiepiscop nu erau menite a-i spori popularitatea in rindul celor care traiau un crestinism de parada.

Institutia agapetelor, syneisactoe, in greaca, adica a acelor tinere orfeline care faceau pina atunci menajul preotilor, fu suprimata. Ea a rezistat insa pina astazi sub forma acelor mulieres subintroducte, adica femei batrine ce au menirea de a face menajul preotilor celibi, la fratii nostri catolici.

Dar parintele Ioan a mers si mai departe, depunind din scaun pe episcopii dovediti de simonie si pe preotii care se faceau vinovati de divulgarea tainei preotesti.

Cit priveste atitudinea sfintului ierarh fata de cei imbogatiti prin lacomie si coruptie, sau fata de cei care-si iroseau averile mostenite pe placeri si capricii extravagante, insensibili la jalea si necazurile oamenilor simli din jurul lor, dar pretinzind in acelasi timp, ca si ei erau copii ai Bisericii, Sfintul Ioan Gura de Aur le spunea unele ca acestea: “Atitia saraci asediaza Biserica. Si Biserica are atitia copii bogati, dar care se dovedesc incapabili sa o ajute ! Unul e ghiftuit, in timp ce altul moare de foame; Unul isi depune excrementele in vase de argint, in timp ce celalalt nu-si are bucatica sa de pine. Nebunie si cruzime toate acestea… Eu nu ii atac pe cei bogati ci pe aceia care-si folosesc cu nesocotinta bogatiile. “

Este lesne de inteles ca toate acestea si multe alte atitudini si observatii necrutatoare, ca din partea lui Dumnezeu si, decurgind din cea mai curata si sanatoasa morala crestina, au facut sa se simta ofuscati alimentind in mod constant o ura de neimpacat impotriva Sfintului nostru din partea acelora care nici nu doreau sa auda de indreptare si pocainta.

Si, se intelege, ca mai toti din aceasta categorie erau oameni cu stare, oameni puternici si influenti, fosti episcopi intrati acum in politica, femeile acelea de tipul Castriciei, a Marsei, a Eugraphiei si din apropierea imparatesei Eudoxia, pe care sfintul nu le-a crutat niciodata pentru luxul desantat si pentru fardurile lor ostentative, demne de o epigrama a lui Petroniu din “Quo Vadis”:

“Da Sertoria cu prafuri peste fata dimineata

Dar nu pierde numai prafuri, si-a pierdut acum si fata…”

Cu totii se aflau in asteptarea unui prilej care sa duca la o vesnica tacere a acestei trimbite dumnezeiesti, a Gurii de aur a lui Ioan.

Ori asemenea blestemate oportunitati apar mai totdeauna. Predicile conjuncturale pronuntate de Ioan si urmate de explozii de aplauze si un entuziasm de nedescris din partea multimilor de fata (v. Socrates, “Hist. Eccl.´VI) sunt marturii de o nepretuita valoare documentara privind moravurile acelor vremuri, oglinda lor fidela, istorie clocotitoare.

Sfantul Evanghelist Matei (14,5) spunea despre pacatosii infierati de Ioan Botezatorul ca, desi detineau toata puterea, nu indrazneau sa-l ucida, pentru ca se temeau de multime, care-l socotea profet.

Motivul pentru care Parintele Ioan nu fusese inca omorit de puternicii zilei in coniventa cu acea parte a ierarhiei Bisericii pe care el o suparase foarte cu “sfintenia” sa, era acelasi.

Expresia frantuzeasca “Chercher la femme” este sugestiva si pentru reducerea la tacere a Gurii de Aur a lui Ioan. Doar ca in cazul sau, rolul irodiadei l-a avut, imparateasa Eudoxia, despre care am pomenit inca de la inceput.

Parintele Ioan a indraznit sa acorde azil fostului prim minstru al imperiului, pe nume Eutropius, condamnat la moarte pe nedrept de catre clica acestei imparatese si refugiat in chiar biserica in care slujea parintele.

“Crima” aceasta a parintelui Ioan parea cu atit mai grava si de neinteles, cu cit se stia prea bine ca tocmai acesta era prim-ministrul care promulgase legea prin care i se interzicea Bisericii sa mai poata acorda azil condamnatilor la moarte.

Prevalindu-se de “inteleptul” adagiu in voga, potrivit caruia “Patere quam ipse frecisti legem”, adica “Suporta legea data chiar de tine”, parintele Ioan ar fi fost pe deplin justificat in fata crediciosilor si a propriei sale constiinte, ca sa-l alunge pe acel nenorocit din Sfintul Altar, unde se pripasise, cerind indurare.

Dar Sfintul Ioan a ascultat si de aceasta data cu prioritate de vocea Domnului nostru Iisus Hristos, mai mult decit de aceea a justitiei si intelepciunii omenesti, pentru ca singura lui preocupare si temere nu era ceea ce-i vor face lui, oamenii, ci sa faca ceea ce ar fi facut in locul omului, Domnul si Mantuitorul nostrum Iisus Hristos.

Ioan a inceput, asadar, sfinta Liturghie cu refugiatul sub sfinta masa. Intre sfintul Altar si pridvor erau comasati oameni de tot felul: credinciosi, politisti, spioni si curiosi. In fata pridvorului, pina departe fusesera aduse trupe de interventie. Cu totii asteptau ca Arhiepiscopul sa-l predea cu miinile sale pe fugar, autoritatilor, potrivit legii. Dar miinile parintelui nu putura sa faca asa ceva. El ar fi dorit sa ia locul nenorocitului, dar autoritatile nici nu au vrut sa auda de asa ceva. Ii era mila de cel haituit, o mila cu adevarat crestina, care oglindeste prapastia dintre legile lui Dumnezeu si cele ale oamenilor, legi care nu voiau sa stie decit ca sentinta cu moartea este aplicata.

Situatia devenise exploziva, intrucit credinciosii atasati sfintului lor parinte devenisera obstacole de piatra in calea politistilor catre sfintul Pristol.

Parintele trebuia sa faca ceva, pentru ca asemenea incordari, daca nu sunt oprite la timp, duc inevitabil la incaierari si varsare de singe, la macel si la moartea unor oameni fara de nici o vina.

Si hotarirea a fost luata: parintele Ioan trase cu putere de cortina sfintului altar, dezvaluind multimii o priveliste cutremuratoare: chircit sub sfinta masa, cu capul inabusit de cenusa, cu trupul acoperit de zdrente si fata schimonosita de groaza, fostul prim ministru implora indurare de la urmaritorii sai si iertare tuturora si Bunului Dumnezeu.

Parintele Ioan iesi in fata usilor imparatesti si aratind catre nefericit, grai acestea in dorinta de a inmuia inimile neinduplecatilor urmaritori:

“Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciune. Unde sunt acum stralucirile puterii consulare ? Unde este lumina lampilor si a tortelor ? Unde aplauzele si corurile, dansurile, festinurile si adunarile vesele, mesele cele incarcate ?

Oare nu ti-am spus necontenit ca bogatia e trecatoare ? Biserica pe care tu ai persecutat-o nu are azi decit o singura grija: sa-ti intinda mina in necaz si sa te mintuiasca.”

Si, intorcindu-se cu fata spre multimea inmarmurita, adauga:

“Cine a fost mai mare decit omul acesta ? Nimeni in toata lumea nu putea spune ca avea bogatia lui. Nici o cinste nu-i lipsea si iata-l ajuns mai nenorocit decit captivul in lanturi, mai gol decit un sclav si mai sarac decit cersetorii cei flaminzi… Inaintea lui nu afli acum decit sabii scoase, dacit calai, torturile infricosatoare si moartea cu toate grozaviile ei. A atacat Biserica, este adevarat. Da, dar s-a refugiat in ea. Va implor sa-l respectam pe Eutropiu in azilul sau!”

Din pricina acestui gest de profunda umanitate crestineasca, fortele cele mai intunecate ale iadului de pe pamint se vor coagula in jurul imparatesei Eudoxia, alcatuind in pripa un simulacru de Sinod pentru a-l depune si exila departe de viata marii cetati pe cel mai demn si mai sfint copil pe care aceasta l-a avut de-a lungul intregii sale istorii, pe acela care nu a putut trece sub tacere, cu pretul capului sau, nici o nedreptate, nici o ticalosie, fie ea chiar si imperiala.

Dar in noaptea care a urmat arestarii si trimiterii sale spre Bitinia, in exil, iata ca un cutremul infricosator ii aduse pe toti la realitate. Sfintul Ioan Gura de Aur fu rechemat de urgenta indarat de teama ca semnele acestea sa nu se mai repete.

Sfintul parinte nu era insa dispus sa faca nici o concesie pacatoseniilor la care era invitat sa inchida ochii, sa acecepte compromisul.

De aceea el a infierat in mod public dorinta grobiana ce i-a casunat imparatesei de-a-si introniza propria-i statuie in imediata apropiere a Bisericii in care el slujea, o statuie turnata din metale pretioase si a carei profil gigantic sfida pur si si simplu statura sfintului locas de-nchinaciune si pe saracii lui.

Era de ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul si sfintul parinte isi va incheia astfel predica prin care ataca nebumnestile ambitii ale Eudoxiei:

“Iata, asadar, ca Irodiada din nou se agita; din nou se tilbura si se avinta in dansu-i nebunesc. Iar pretul dansului ei este, ca si atunci, Capul lui Ioan !”

Acest affront a trezit din nou fiara din imparateasa. Si nu i-a trebuit decit un semn pentru a aduna din nou hienele si corbii cei ramasi la pinda, pe urmele Sfantului parinte, inventind pe seama lui cele mai ridicole acuze ( v. Photius, “Biblioteca”, 59, in P.G.’ CIII, 105-113).

Omului lui Dumnezeu este, prin urmare, din nou pus pe fuga si trimis in exil (pe 24 iunie 404) pe mare spre Cucuza, o localitate rau famata de la frontera de est a Armeniei iar apoi, la Pitia, in Caucazi, loc aflat la frontera Imperiului, cu o clima extrem de vitrega, ce va provoca inrautatirea brusca a unei sanatati si asa aflata in suferinta permanenta.

De fapt mai toata viata parintelui va fi fost un lung poem al suferintei, si aceasta numai de dragul Mantuitorului si a aproapelui aflat in vesnica nevoie dupa ajutor si sfinta consolare, un poem al unei suferinti acceptate ca forma de revolta si neimpacare cu orice compromis lumesc ce duce la dezordine si duce la pacat.

Isi va da sufletul pe 14 sept.407 rostind aceste cuvinte: “Doxa to Theo panton eneken”, adica “Sa multumin Domnului pentru toate”

Toate acestea nu sunt decit citeva fapte si petreceri din viata Sfantului Ioan Gura de Aur. Dumnezeu a rinduit ca mai multe dintre predicile sale – izvor si exemplu de neintrecut de elocinta crestin – sa ajumga pina la noi. Sunt acolo cuvinte care nu au incetat sa framinte si si sa transforme in chip fericit sufletele celor care cauta cu sinceritate intelegerea lui Dumnezeu. Sunt Cuvintele oglinda ale unei vieti traite in totala concordanta cu Voia Domnului.